Cel mai mare oras al balcanilor

Moscopole – cel mai mare oraş din Balcani…

Sursa: http://www.rostonline.org/rost/ian2005/moscopole.shtml

Pare de necrezut astăzi că Moscopole, o comună de 800 de suflete (dintre care 600 sunt aromâni iar 200 albanezi), a fost în a doua jumătate a sec. al 18-lea cea mai vestită cetate din Balcani după Istanbul. Mărturisesc însă despre aceasta ambasadorii occidentali acreditaţi în imperiul turcesc din veacul al 18-lea, învăţaţii timpului, călătorii străini, corespondenţa comercială a negustorilor vlahi ori documentele unor procese ale acestora cu veneţienii. Moscopole avea 60-70 000 de locuitori în 1760, în timp ce Atena număra doar 10 000 de loc. (dintre care doar 3 000 erau greci). Aromânii trăiau în acea perioadă şi în alte aşezări mari din împrejurimile Moscopolei care ajungeau la rândul lor la zeci de mii de locuitori, precum: Gramostea, Nicea, Linca etc. Zona era compact aromânească. Aceste oraşe mari aromâneşti erau aşezate la peste 1100 m înălţime. Lacul Ohrid era un fel de mare vlahă, fiind înconjurat de nenumărate localităţi aromâne. Cetăţi înfloritoare atunci, astăzi simple comune pline de ruine şi de legende. Cântecele lor de jale răzbat până la noi, românii nord-dunăreni, ce se pare că uităm rapid istoria neamului. Mulţi dintre vecinii ori prietenii noştri poate că sunt aromâni, dar nu se mai interesează aproape nimeni de trecutul lor. Câţi nu se vor fi răspândit prin Europa de Vest ori Statele Unite?

În anul 1831, Cousinery, şeful misiunii consulare franceze la Salonic, scrie despre aromâni, într-o lucrare apărută la Paris, referitoare la o călătorie a sa în Macedonia, următoarele: “Ei sunt recunoscuţi datorită limbii lor. Vorbesc şi acum latina, şi dacă îi întrebi: <> Îţi răspund cu mândrie: <>”. Despre Moscopole se spune că avea 12 000 de case din piatră placată cu marmură, 40 de biserici, o Academie, o mare tipografie, mai multe sute de ateliere şi prăvălii. Şcolile Moscopolei erau nenumărate. Într-o perioadă şi-a avut reşedinţa aici mitropolitul de Berat care purta titlul de “al Belgradului şi al Ianinei”. Printre oamenii de seamă pe care i-a dat Moscopolea amintim pe Ioan Halchiu – doctor în filozofie şi teologie, pe Dimitrie Procopie Pamperi- secretar al lui Nicolae Mavrocordat, Dimitrie Darvari- filosof şi matematician, pe Constantin Ucuta- protopop de Poznan… iar lista ar putea continua cu multe alte nume celebre. Bandele criminale ale paşei de Ianina vor începe însă o campanie de jafuri timp de aproape 20 de ani asupra Moscopolei. Imperiul turcesc nu privea cu ochi buni cum din teascurile tipografiei moscopolene ies atâtea cărţi creştineşti, cum negustorii aromâni ridică în cetăţile lor zeci de biserici şi nu moschei, cum casele aromânilor întrec pe cele ale înalţilor demnitari ai Porţii.

Bogăţiile şi aurul vlahilor erau deasemenea o tentaţie permanentă. Nesiguranţa aromânilor în locul lor natal şi neînţelegerile dintre locuitorii cetăţii fac ca aceasta să nu mai suporte presiunile turceşti, greceşti şi albaneze şi să dispară în cele din urmă. În 1769, după cum mărturiseşte Valeriu Papahagi în scrierile sale consacrate Moscopolei, are loc primul jaf turco-albanez asupra cetăţii. În 1788, se desfăşoară ultimul asalt asupra acestui faimos oraş. Întreaga Moscopole cade pradă flăcărilor şi va arde zile în şir. Faimoasele biblioteci ale aromânilor, de care se minunau mulţi învăţaţi şi călători străini ai timpului, sunt distruse- asemenea şi bisericile. Aromânii se îndreaptă către Ţările Române, Salonic, Viena ori Veneţia într-o pribegie parcă fără de sfârşit. Puţini mai rămân la vatră. Bisericile Moscopolei de astăzi precum: Sfântul Ilie, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, Sfântul Ioan Botezătorul ori Sfântul Athanasie îşi aşteaptă ora redeschiderii. Au mai rămas doar 6. La biserica Sfântul Nicolae (singura care funcţionează) slujeşte un preot aromân, însă slujba se desfăşoară în limba albaneză. Mănăstirea Prodromu, de la marginea actualei comune, va fi reactivată în cursul anului 2005.Acum ea nu are nici un monah. Albania, declarată în perioada comunistă ca primul stat ateu din lume, a ieşit în democraţie cu doar 20 de preoţi ortodocşi. Numai 10 dintre aceştia mai erau în stare să slujească. Restul preoţimii albaneze a căzut pradă unui martiriu inimaginabil. Renaşterea Bisericii ortodoxe din Albania nu a adus deocamdată pentru aromânii de aici bucuria liturghiei în limba maternă. Singurul loc în care se slujeşte în dialectul aromân (dar şi în româneşte), în întreaga Albanie, este o biserică din oraşul Corcea.

Nu există aromân care să nu cunoască de la bunici ori părinţi legende despre fabuloasa Moscopole. Moscopolenii mai ajung şi astăzi la fraţii lor nord-dunăreni. Thanas Nicea este student la Facultatea de Medicină din Bucureşti. La Bitola, dincolo de lacul Ohrid- în Macedonia, s-a deschis de curând o altă biserică ortodoxă aromânească . Preotul din Bitola a studiat la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Este greu de crezut că cei aproximativ 500 000 de aromâni care au mai rămas răspândiţi prin Balcani vor reuşi să-şi menţină identitatea lor culturală după zeci de ani de deznaţionalizare. Poate că Bunul Dumnezeu, la acest început de mileniu, nu va lăsa pe aceşti fraţi ai noştri, cuminţi dar dârji, pradă asimilării. Martiriul aromânilor, precum şi rugăciunile lor fierbinţi (aproape că nu este aromân care să nu frecventeze biserica duminica ori în sărbători) vor face ca aceştia să nu dispară. De la Corcea (în Albania, în aproprierea graniţei cu Grecia) până la Moscopole, drumul durează doar câteva minute. Aceste minute pot recupera o parte din fiinţa noastră românească şi creştină.

A exista însă și un stat al aromânilor in centrul Balcanilor:

Principatul de Pind și Meglen (în aromână: Printsipatu di la Pind) a fost un stat autonom creat cu sprijinul Italiei în regiunea de nord-vest a Greciei și sudul Iugoslaviei în timpul celui de-al doilea război mondial. Regiunea Pind se întinde în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei. Micul stat a fost proclamat în timpul ocupației italiene a Greciei de nord din vara anului1941, ca o țară a aromânilor și a fost denumit Principato del Pindo de către italieni. Capitala era Metsovo (Aminciu în aromână), dar conducerea națională era localizată la Trikala.

Primul principe a fost conducătorul aromân al organizației separatiste Legiunea Romană: Alkiviadis Diamandi di Samarina. În 1942 o facțiune a Organizației Revoluționare Macedoneene i-a oferit și tronul Macedoniei. Alchibiades a fost un patron al artelor, el însuși fiind sculptor amator. A părăsit statul în 1942, refugiindu-se în România, iar succesorul său a fost pentru scurt timp Nicolaos Matussi. Titlul a fost oferit apoi familiei Cseszneky de Milvány, care ajutase armata italiană, dar Principele Julius care a deținut titlul în perioada august-septembrie 1943 nu a deținut vreo putere reală. Unii lideri aromâni și macedoneni au guvernat în numele lor.

Datorită situației politice și militare haotice, nu s-au stabilit regulile de succesiune. Oricum se pare că principatul era o monarhie electivă, iar nu una ereditară. Statul a adoptat o serie de politici anti-grecești, dar niciodată nu a fost antisemit. Evreii din Kastoria, Veria și Ioannina ocupau poziții de frunte în ierarhie.